Ninge cu nasturi!

De Mihaela Michailov

Ninge cu nasturi!

L’avant spectacle
1-6-6: Un petit garcon, une creature imaginare, quelque chose de jamais vu

Pe o bordură, în fața unui teatru părăsit, un băiețel stă lângă sticluța lui.

BĂIEȚELUL:
Ți-e frică?

STICLUȚA:
Puțin.

BĂIEȚELUL:
Nu-ți fie frică! Te țin eu strâns, strâns și nu pățești nimic.

STICLUȚA:
Dac-alunec?

BĂIEȚELUL:
N-ai cum. Te strâng bine. Ți-am dat vreodată drumul?

STICLUȚA:
Poate mă spargi.

BĂIEȚELUL:
Tu n-o să te spargi niciodată!

STICLUȚA:
Tot mi-e frică!

BĂIEȚELUL:
O să vezi, o să-ți placă.

STICLUȚA:
Ce să-mi placă la un teatru părăsit?

BĂIEȚELUL:
Se-aud tot felul de sunete și el vorbește cu ele și le zice pe nume.

STICLUȚA:
L-ai văzut?

BĂIEȚELUL:
I-am văzut o mână, și capul, și-un picior, și umărul drept sau stâng, nu mai știu. I-am văzut un umăr.

STICLUȚA:
Dacă ne-nchide-n teatru?

BĂIEȚELUL:
E bun, nu ne-nchide.

STICLUȚA:
De unde știi că-i bun?

BĂIEȚELUL:
Mi-a dat o curea să fac ce vreau cu ea. A zis că după ce fac, să vin la el la teatru.

STICLUȚA:
Și ce-ai făcut?

BĂIEȚELUL:
O autostradă.

STICLUȚA:
Arată-mi-o!

Băiețelul scoate din buzunar o curea albă pe care sunt desenate linii. Pe curea e scris cu un marker „autostradă”.

STICLUȚA:
Și mașinile?

BĂIEȚELUL:
Las’ că știu eu. Haide-acum, întârziem!

STICLUȚA:
Promite că nu mă scapi!

BĂIEȚELUL:
Promit!

STICLUȚA:
Că nu mă ciobești!

BĂIEȚELUL:
Promit!

STICLUȚA:
Că nu mă dai pe-un toc!

BĂIEȚELUL:
Promit. Hai, hai odată!

Băiețelul ține sticluța în mână, se apropie de intrarea în teatru și se strecoară pe o ușă părăginită.

BĂIEȚELUL:
Să nu faci zgomot, poate doarme.

STICLUȚA:
Mai bine venim mâine.

BĂIEȚELUL:
Gata, am intrat, acuma nu mai putem pleca.

Pe jos sunt împrăștiate tot felul de cutii din care ies resturi de costume. Din diferite colțuri se aud sunete de gong, de muzicuță, cutiuțe muzicale, de clape de pian. Băiețelul merge pe vârfuri spre o cutie imensă care are capacul dat la o parte. Ajunge în fața cutiei și ciocăne în cutie.

BĂIEȚELULE:
Domnule, am venit.

Din cutie nu se aude nimic.

BĂIEȚELUL:
Domnule, să ne iertați, am întârziat puțin. Sticluța a avut nevoie de timp să se machieze și să se pieptene. Ea nu poate ieși oricum în lume.

STICLUȚA (încet):
Minți.

BĂIEȚELUL:
Domnule, să venim mâine?

Din cutie apare brusc un cap de bătrân. Băiețelul și sticluța se dau în spate.

BĂTRÂNUL:
Bine-ați venit!

STICLUȚA:
Ce faceți aici?

BĂTRÂNUL:
Teatru.

BĂIEȚELUL:
Noi credeam că dormeați.

BĂTRÂNUL:
Mă costumam.

BĂIEȚELUL:
Da nu sunteți prea bătrân să faceți teatru?

BĂTRÂNUL:
Credeți că sunt?

BĂIEȚELUL:
Sunteți mai bătrân decât toți oamenii bătrâni pe care-i știu. Aveți 100 de ani, nu?

BĂTRÂNUL:
Am 120.

BĂIEȚELUL:
Atunci ați murit deja. Cine are peste 100 a murit deja. Așa a citit sticluța într-o revistă. Ea citește tot. E cea mai deșteaptă stilcluță din lume.

BĂTRÂNUL:
Da poate n-a citit până la capăt.

STICLUȚA:
Eu citesc mereu până la capăt.

BĂTRÂNUL:
Eu am citit că oameni mor pe la 150.

STICLUȚA:
100.

BĂTRÂNUL:
140.

STICLUȚA:
110. Nici un an în plus!

BĂIEȚELUL:
Domnule, da teatru unde e? Ați zis că ne-arătați teatru.

BĂTRÂNUL:
Sunteți pregătiți?

STICLUȚA:
Domnule, să nu faceți efort. Sunteți totuși bătrân. Să nu muriți!

2eme partie: pendant le spectacle
6-1 C’est une histoire sans fin – Il pleut dans la salle

Bătrânul începe să scoată din cutii tot felul de resturi de costume pe care le va așeza lângă el. De fiecare dată când vorbește despre un detaliu, bătrânul îl ridică foarte încet, ca și cum ar face o vrajă. Obiectele sunt luminate când sunt atinse.

BĂTRÂNUL:
A fost odată o bucățică de dantelă care se simțea singură, singură. Și de singură ce era, plângea în fiecare dimineață și-n fiecare noapte. Și-a tot plâns așa, până când de-atâtea lacrimi a început să se deșire. N-a mai rămas din ea decât un punctuleț de dantelă. Și punctulețul a mers așa, o vreme, prin lume, până când, într-o seară, pe treptele unei case a întâlnit un petec de dantelă. Singur și trist, petecul plângea. Atunci punctulețul l-a mângâiat și i-a zis: „Dacă mai plângi, o să te deșiri de tot și-o să ajungi așa mic ca mine sau n-o să mai fii deloc!”. Când a văzut o bucățică de dantelă mai mică decât el, petecul s-a lipit de ea și a oftat: „M-a aruncat o fetiță pe scări, nu mai vrea să mă pună pe rochie!”. Cele două bucățele de dantelă s-au strâns în brațe și și-au promis să nu se mai despartă niciodată. Au pornit așa în lume și-au dat de sute de petece, aruncate și triste. Atunci au hotărât să se unească și să facă un stat al petecelor. Și-ntr-o zi în statul ăsta a sosit o manșetă brodată și-a zis: „Hei, petecelor, am aflat că ați format un stat. Și noi, manșetele, avem un stat, și beretele au un stat, și curelele au un stat. Nu vreți să ne unim?”. Fericite, petecele au zis: DAAAAAAAAAAAAAAAAAAA. Și au format un stat. În statul ăsta nu exista un singur președinte. Toți conduceau și toți luau decizii majore pentru evoluția lumii. Și cordonul auriu conducea, și bereta verde, și manșeta, și tocul, și gulerul, și cămașa, toată lumea conducea. Dar într-o bună zi, un șiret a zis: „eu vreau să leg mai mulți pantofi, ba nu, ba nu, eu vreau să leg toți pantofii din lume”. Și-a pornit șiretul la atac, și-a-nceput să dea la o parte toate celelalte șireturi care, dintr-o dată, s-au simțit nespus de singure pentru că nu mai înțelegeau nimic. De ce ne ia pantofii? De ce nu-și vede doar de pantofii lui? De ce ne lasă singure? Și-au început să plângă. Când le-au auzit, au început să plângă și beretele, și manșetele, și tocurile. Și de-atâtea lacrimi care-au curs între ele, ținuturile beretelor, manșetelor, tocurilor, șireturilor s-au despărțit și n-au mai rămas din ele decât resturi, până-ntr-o zi când un bătrân le-a găsit într-o cutie într-un teatru părăsit. Când bătrânul a deschis cutia —

Încep să se audă niște zgomote ciudate.

BĂIEȚELUL:
Ce se-aude?

BĂTRÂNUL:
Sunt nasturii.

STICLUȚA:
Ce fac?

BĂTRÂNUL:
Se pregătesc de petrecere. E ziua gulerului de catifea

Bătrânul scoate din cutie mulți nasturi pe care îi aruncă în aer.

BĂIEȚELUL:
Ninge cu nasturi! Credeți că se depune până mâine dimineață?

BĂTRÂNUL:
O să fie nămeți de nasturi.

BĂIEȚELUL:
Ning nasturii în cinstea gulerului de catifea!

STICLUȚA:
Dar unde-i gulerul?

BĂTRÂNUL:
Ne-așteaptă în cutia lui. Sunteți pregătiți de petrecere?

BĂIEȚELUL:
N-am cadou.

BĂTRÂNUL:
Ba ai.

BĂIEȚELUL:
Ce?

BĂTRÂNUL:
Ia gândește-te.

BĂIEȚELUL:
Nu dau sticluța.

BĂTRÂNUL:
Nu sticluța, doar o picătură din sticluță.

Băiețelul se uită la sticluță. Se retrage într-un colț și îi spune ceva.

BĂIEȚELUL:
Bine, gulere, uite, de ziua ta, eu și sticluța îți dăm o picătură din cea mai veche colonie din lume. Da, sticluțo?
STICLUȚA:
Fie!

Bătrânul scoate dintr-o cutie legată cu o fundă un guler de catifea verde. Aruncă în sus gulerul și-l prinde. Aruncă din nou nasturii în aer. Băiețelul începe să-și pună pe cap tot felul de pălării din cutii și se-nvârtește. Bătrânul ia o bucățică de dantelă și învelește sticluța cu ea. Bătrânul și băiețelul aleargă în jurul cutiilor.

STICLUȚA:
Domnule, da n-ați zis povestea până la capăt.

BĂTRÂNUL:
Unde-am rămas?

BĂIEȚELUL:
Când bătrânul deschide cutia.

BĂTRÂNUL:
Așa. Când bătrânul a deschis cutia, punctulețul de dantelă era de-acum și el bătrân, iar petecul părea să nu mai aibă mult de trăit. Din șiret nu mai rămăsese decât un firicel maroniu: „Îmi pare rău, i-a zis șiretul bătrânului, de la mine a început totul. Eu am stricat totul. Ce să fac ca să leg iar lumea la loc?”. Și-atunci bătrânul i-a răspuns: „Dac-o să găsești un singur băiețel care s-asculte povestea voastră și dacă băiețelul o să spună povestea asta în fiecare seară cuiva drag, atunci totul o să se lege ca la-nceput!”.

BĂIEȚELUL:
Spun povestea, chiar o spun! Vreau să salvez șireturile și să fac statul la loc!

STICLUȚA:
Și eu trebuie s-o ascult în fiecare seară?

BĂTRÂNUL:
Măcar de două ori pe săptămână.

STCLUȚA:
Vinerea și sâmbătă, că tot mă plictisesc în week-end-uri.

BĂIEȚELUL:
Off, s-a făcut târziu. Putem să venim și mâine?

BĂTRÂNUL:
Puteți.

BĂIEȚELUL:
Dar nu muriți până mâine, nu?

BĂTRÂNUL:
Încerc.

BĂIEȚELUL:
Promiteți!

BĂTRÂNUL:
Promit.

BĂIEȚELUL:
Gata, plecăm. Hai, sticluțo, o luăm din loc. Ei, dar ce faci?

BĂTRÂNUL:
Cred c-a adormit.

BĂIEȚELUL:
N-adoarme până n-adorm eu.

BĂTRÂNUL:
A obosit puțin.

Băiețelul ia sticluța în mână.

BĂIEȚELUL:
A fost odată o bucățică de dantelă care se simțea singură, singură. Și de singură ce era, plângea în fiecare dimineață și-n fiecare noapte. Și-a tot plâns așa…

Mihaela Michailov – auteure Roumaine, qui a ecrit des textes pour le jeune public. Son texte – Cherce mon pays sur Google – a ete presente dans le cadre de Mousson d ete – 2012 et son texte Sales Gosses a ete presente dans le cadre de Mousson d hiver. Elle a ete invitee pour des residences de dramaturgie au Lark Theatre, New York, Royal Court Theatre – Londres. La Famille Offline a ete cree en 2013, dans une mise en scene de Radu Apostol, texte sur les enfants qie s elevent tous seuls, en l absence des parents partis pour travailler a l’etranger.